Formarea Lacului Ursu şi a Lacului Negru din Sovata sunt prezentate de o legendă în felul următor: sus în munţii îndepărtaţi acoperiţi de codri locuia o zână fermecătoare. Ea avea o mare putere magică, însă nici ea nu a putut să se ia în luptă cu puterea dragostei. S-a întâmplat odată că a zărit pe o păşună un mândru flăcău de păstor păzind turma. S-a îndrăgostit imediat de el încât nu a avut nici zile nici nopţi.

Stătea la pândă şi urmărea flăcăul ascultând cu mare drag cum aceasta cânta la fluier. Pândid astfel după flăcău observă odată cum la malul pârâului Juhod flăcăul îşi îmbrăţişează şi o sărută pe dragostea sa care nu era altcineva decât fata păstorului de la stâna vecină. Zâna s-a mâniat tare şi i-a blestemat pe amândoi. În acest moment turma, stâna fata şi flăcăul de păstor s-au transformat în piatră. Cei care umblă spre acolo pot vedea şi astăzi oile de piatră în valea Juhod. Frumoasa zână însă nu-şi poate uita de dragostea ei.
A cutreierat în lung si-n lat munţii şi codrii. Nici nu a mâncat, nici nu a băut de te miri că nu a murit. Umblând astfel crengile cu aşchii i-au zdrenţuit-o frumoasa îmbrăcminte, i-au smuls vălul, iar în locuile unde au căzut bucăţi din acest văl, s-au format flori de sare, iar dedesubtul acestora munţi de sare.

A ajuns acasă după lungi zile cu mintea tulburată. S-a oprit în faţa casei goale, unde înăuntru jăraticul se încingea încă în vatră. Se uita cu o privire ştearsă la casă pe care a blestemat. În acest moment casa s-a scufundat însoţit de o mare bubuitură. În locul acesteia s-a format un lac a cărui apă este încălzită şi astăzi de vatra casei. Zâna întristată a umblat mai departe, până la vârful muntelui unde tot plânge de atunci în timpul nopţii. Dacă tragi cu urechile poţi asculta cum aceasta suspină şi geme de întristare. Din ochi îi curg lacrimile care se adună jos în vale. Acest loc este numit astăzi Lacul Negru.